Călător prin timpul ce vine am pășit timid și curios să descopăr firul ierbii atins de rouă. Este o lume neștiută de opriri și cuprinsă de azurul seninelor așteptări. Liniștea îți apasă urmele cu infinitul tăcerilor depline iar cerul este curios să-ți atingă sufletul.
Cuprinderea stropului plin de lumină este ca o rugăciune în care te întâlnești cu Dumnezeu. Îl descoperi înmărmurit și în necredința ta pare că pământul îți curge printre degete și nu devine praf ci o clipă de uimire.
Râzi și plângi în timp ce liniștea te îmbracă în remușcări sau mulțumiri. Nu ești tu, dar totuși te recunoști pentru că nu ceri iertare dar ești recunoscător în tăcere.
Te clatini apăsat de o simplă adiere de vânt, te încovoi sub propria-ți cruce dar ești cât se poate de viu. Ai vrea să strigi dar cuvintele îți sunt șoapte, ai vrea să fugi dar urmele se întorc spre tine și te oprești.
Atâtea știute înapoi, atâtea necunoscute înainte și totuși nu te lași copleșit pentru că ai curaj să primești timpul ce vine. O boare de culoare și bucurie în care nimic din ceea ce este nu pare să fie, nimic din ceea ce va fi nu pare să fi fost. Nu te simți singur pentru că prin stropul de rouă te așteaptă o viață să-i dai sens.
Nimic nu e la fel și totuși seamănă toate. Ți se revarsă primăvara în palme iar linia destinului tresare atinsă de adierea unui fir de lumină. De unde vii și încotro mergi nu este o întrebare ci o stare de sine pentru că te simți iarbă dar, de fapt, esti roua din zori.
Ești una cu răsăritul dar te stingi în apus, cauți o mână întinsă și te întâlnești cu cerul. Te așezi în genunchi și simți că ți se înalță sufletul. Îți pleci fruntea dar tu atingi infinitul care se prăvălește peste tine călător prin firul ierbii atins de rouă.
Te înalți prin spirit și te trezești în conștiință cântec, dor sau speranță. Nimic nu te atinge dar ești întregul timpului tău dincolo de răsărit. Doar să vrei, doar să crezi, doar să fii călător prin timpul ce vine.
Dr. Mihaela Stănciulescu
Puterea vine din noi.
Foto: Mihaela S.