Ziua Culturii Naționale din acest an deschide portalul celei mai importante constelații pentru spiritul, sufletul și conștiința noastră contemporană. Dincolo de răsăritul nostru, uneori mai fascinant decât orice corolar de lumină cosmică, îi aducem împreună pe George Enescu și Constantin Brâncuși ca să le omagiem timpul venirii prin noi. George Enescu la 145 de ani și Constantin Brâncuși la 150 de ani de la naștere. Împreunăm două nemuriri, Rapsodia Română și Coloana Infinitului, cu binecuvântarea Uuniversului că au ales să ne fie români.
Eternitatea lutului din care s-au născut și l-au modelat, după chipul și asemănarea lor, este axa verticală de care umanitatea are nevoie ca să se regăsească spiritual. În timp ce Brâncuși a făcut piatra să cânte pentru totdeauna, Enescu a sculptat vioara devenită catedrala nesfârșirii.
Când vorbea despre strădaniile lui de compozitor, George Enescu spunea: Am foarte mari scrupule, dar nu sunt niciodată deznădăjduit fiindcă sunt prea umil ca să simt deznădejdea” .
Lui Constantin Brâncuși nu-i plăcea gloria și o respingea cu fermitatea daltei care sculpta în piatră.
Respirau creativitatea de pe culmile care îi întâlneau cu divinitatea. Enescu respira prin muzică în timp ce Brâncuși a făcut piatra să cânte pentru umanitate.
Academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga ( de la a cărui plecare în eternitate vom comemora, anul acesta, 20 de ani) își amintește despre George Enescu, în ipostaza dirijorului care atunci când cânta “parcă nu mai distingeai unde se sfârşeşte mâna şi unde începe vioara. Aveai un sentiment de contopire totală cu instrumentul şi de aceea aveai senzaţia că undele ies din el şi se continuă prin mână în vioară. Nu era străin de ceea ce cânta. Totul era trecut prin filtrul minţii, al sufletului şi al spiritului. De fapt, am sentimentul că George Enescu era înconjurat de o aură muzicală. După cum ştiţi s-au făcut cercetări ştiinţifice, nu numai iniţiaţii ştiu acest lucru, şi s-a dovedit că fiecare dintre noi are o aură. Ei, bine aura lui Enescu era o aură sonoră”.
Constantin Brâncuși este o altă simfonie cu ecouri fascinante pentru că întreaga sa creație este cea mai expresivă, senzuală, profundă și fascinantă, cu acorduri profunde ce dau sens, forme și înțelesuri celeste. Arta lui este pactul pe care l-a făcut cu Dumnezeu ca să dezlege sufletul omului faustic, dornic să eploreze limitele umane și sensurile vieții. Oferă acorduri divine sensurilor flilozofice și simplității spațiale care imortalizează în veșnicie Coloana Infinitului.
Despre românitatea lor poate doar dorul, ca unică expresie românească netraductibilă în nicio limbă, ar putea fi măsura reală și firească a apartenenței lor la țara natală.
Mamă, pot să le spun acolo, la Viena, că sunt român? A întrebat-o Jurjac (Enescu) pe mama lui înainte de a porni spre Viena pentru studii. Sigur, de ce să nu le spui? Mă gândeam să nu mă laud. Și la 20 de ani, abia împliniți, a scris compoziția cu cea mai mare audiență din lume – Rapsodia Română și care s-a impus definitiv în universilitate, fiind adânc ancorată în foloclorul românesc. Cele două rapsodii au fost scrise din instinct, spunea George Enescu, în anul 1928, într-un interviu jurnalistic.
Constantin Brâncuși a primit propunerea de a realiza ansamblul sculptural de la Târgu Jiu cu un entuziasm extraodinar. “Nu vă pot spune cât de fericit sunt să pot face ceva la noi în țară. Duceți-vă la noi, în România, să vedeți oamenii, locurile… Duceți-vă să vedeți ce am putut eu să realizez la Târgu-Jiu…Priviți până când veți vedea!”
Iată de ce, anul acesta 2026 are o semnificație aparte pentru Cultura Română fiind cuprins de armonii și ritmuri astrale ale unor opere nemuritoare. SImfoniile lui George Enescu și sculpturile lui Constantin Brâncuși au în comun o densitate de trăiri ce nu pot fi exprimate în cuvinte pentru că au un efect profund ancenstral, o punte între Hobița și Botoșani care, măcar acum, să producă o unire de valori și conștiințe cultural-spirituale.
Cultura va trăi.
Prea mare e patrimoniul ce l-au acumulat atâtea secole de trudă și de credință pentru a face dintr-o dată tabula rasa din tot ce am strâns și asimilat. Impasuri a mai avut omenirea. Și le-a răzbit pe toate cu o vitalitate eroică. Nu-i va lipsi curajul nici de data aceasta. Trebuie să credem și vom învinge.” (George Enescu, 1934)
dr. Mihaela Stănciulescu
Foto:Sandy
Timpul venirii prin noi este cea mai celestă simfonie.
Poem: Mihaela Stănciulescu