Tu ești începutul

Începutul este cuvântul cel mai îndepărtat pentru oameni, starea în care pornim spre orice, fie bine sau mai puțin bine, esența și chintesența creației. 

       Noi suntem un început cu fiecare dimineață răsărită din infinitul timpului nostru care ne poartă între esență și adevăr. Calea armoniei în Univers începe cu rugăciunea spusă la întâlnirea cu noi înșine în chip de om. 

        Când începem, însă, abia așteptăm să terminăm fără să înțelegem că timpul nu ne grăbește, ci noi grăbim timpul cu nerăbdarea noastră. Nu știm să ascultăm tăcerile, nu înțelegem cum să ne auzim gândurile și, în general, nu avem răbdare. Nerăbdările se răsfrâng în echilibrul emoțional și limpezimea propriei rațiuni. Ajungem atât de ușor în haos și devine atât de greu să ne aflăm calea încât renunțăm repede și prea lesne să fim fericiți. 

        În fața începutului avem slăbiciuni sufletești pentru că ne este frică să pășim înainte, ne îndoim, suntem neîncrezători, nemulțumiți fără să înțelegem că începutul nu ne aparține niciodată. Ne plângem de ploaie și apoi ne e sete. Ne plângem de soare și apoi ne e foame. Ne plângem de timp și apoi îl pierdem în loc să agonisim răbdare. Vorbim despre virtuți dar ne complacem în incertitudini. Oscilăm între atraxie și mântuire dar le tratăm ca pe niște impostori care ne încurcă drumul. 

    Cândva am văzut o animație care reflecta o realitate neașteptată. Niște oameni reprezentați sub forma unor siluete perfect echilibrate au pornit pe un drum, purtând în spate câte o cruce. L-au parcurs în ritmuri diferite, cu intemperii neașteptate, cu soare sau cer înstelat, mergând înainte, fără să se abată. Uneori, crucea le părea foarte grea dar nu se opreau, își continuau răbădători drumul. O singură siluetă se oprea, din când în când, ca să-și scurteze crucea. Astfel,  își simțea mai ușor parcursul și pășea, cu satisfacție, înainte. Drumul tuturor ajungea la marginea unei prăpăstii care părea capătul puterilor, capătul așteptărilor așa că își lăsau, cu greu, crucea din spate. Credeau, osteniți și întristați, că drumul lor s-a sfârșit. De nicăieri, cineva și-a așezat crucea din care a făcut o punte între cele două margini de prăpastie. Fiecare dintre cei ajunși cu crucea în spate, în acel punct, au înțeles să-și facă din cruce puntea pe care să meargă mai departe, pe drumul propriului infinit. Cel care și-a scurtat crucea, a rămas îngenuncheat sub propria neputință, pe marginea prăpastiei. S-a oprit dimpreună cu timpul său fără să-și mai poată continua începutul. 

    La început a fost însă lumina, nu cuvântul și poate de aceea pe drumul nostru căutăm conștient sau nu, lumina. Toți am privit, măcar o dată, spre cerul înstelat uimiți de măreția Universului și întrebându-ne încotro ne îndreptăm. Calea noastră este parte a planului divin iar dinamica noastră spirituală are ritmuri foarte diferite. Ne împreunăm cu timpul devenirii noastre doar dacă mărturism iubire. Iubirea este omul întreit și înseamnă răbdare. 

    Răbdarea omului nu vine din neputința lui ci din încrederea în planurile și timpul lui Dumnezeu pentru el.

    Crezi sau nu, urmează-ți calea! Tu ești începutul!

dr. Mihaela Stănciulescu

cu

Aceste rânduri i le dedic, cu dragoste și recunoștință, Alexandrei mele, pentru că mi-a adus în suflet, cu generozitate, spiritul unui UNIVERS – El Camino.